http://bit.ly/2UN2CFK
Am citit mai demult într-o carte a lui Luigi Zoja – Tatăl – că momentul culminant al tatălui a fost în timpul Imperiului Roman când deveneai tată nu atunci când ți se năștea copilul, ci când, în piața publică, îl ridicai deasupra capului și îți asumai rolul de tată.
Eu cred că, într-o formă sau alta, această idee s-a păstrat și în zilele noastre. Nu devii tată pentru că devii tată, devii tată pentru că îți asumi că vrei să fii tatăl copilului tău. Altfel, ești multe lucruri: personaj trecător prin viața copilului tău, plătitor de pensie alimentară, absent etc, dar nu tată. A fi tată (la fel cu a fi mamă) este o chestiune asumată, pe care o faci conștient, zi de zi de zi, indiferent dacă ai chef sau nu.
Eu cred că a fi părinte este o meserie la care ar trebui să încerci să te perfecționezi permanent pentru a deveni mai bun. Sau pentru a încerca să devii cea mai bună versiune a ta. Sigur că poți deveni doctor sau inginer sau avocat atunci când primești o diplomă. Dar cei mai buni doctori, ingineri, avocați, sportivi sunt cei care muncesc ca niște sclavi în meseria lor. Cei care au făcut multe sacrificii, care s-au antrenat până nu au mai putut și apoi s-au mai antrenat puțin. Care au greșit de mult mai multe ori decât au făcut lucrurile bine și și-au asumat aceste greșeli, încercând să nu le mai repete. Care îi văd pe alții greșind și nu se grăbesc să îi judece, pentru că știu că au fost și ei acolo.
E, fix așa cred eu că e și cu părinții. Într-o zi aflăm că o să devenim părinți. Și vreo 9 luni după aceea rămânem într-o stare aproape permanentă de buimăceală. Care, ne gândim noi, se va sfârși odată cu nașterea copilului. Dar, ce să vezi?, surpriză!, lucrurile o iau cu adevărat razna abia după naștere, când chiar nu mai știm pe ce lume suntem și ce e cu noi. Așa că, la un moment dat, ar trebui cu toții să conștientizăm că această chestie e pe bune și că acel copil are nevoie de niște părinți lângă el, nu de alți copii cu vârste mai mari, care nu sunt în stare să-și asume responsabilități.
E, cam ăsta cred eu c-ar fi momentul când, cel puțin noi, bărbații, devenim tați. Când (și dacă) ne lovește gândul că This shit is for real!. Că, gata!, trebuie să învățăm ce e cu mogâldeața asta, cum funcționează ea, de ce are nevoie de la noi și tot așa.
Apoi, ușor, ușor, să începem să înțelegem că unele chestii pe care le facem sau le simțim, le cărăm cu noi de multă vreme, de mulți ani. Și să începem să descoperim ce e cu noi, de ce facem ceea ce facem și cum putem schimba anumite comportamente, pentru a nu le duce sau transmite mai departe.
Sâ înțelegem că acel copil al nostru nu e o nouă șansă a noastră de a face lucrurile pe care n-am apucat să le facem sau nu ni s-a permis să le facem. Că el sau ea e el sau ea, cineva cu totul diferit de noi. Dar și să înțelegem că el sau ea are o NEVOIE VITALĂ de de mine, tatăl lui sau al ei, în viața sa. Că felul în care mă comport eu va reprezenta primul model de bărbat din viața sa, fie copilul băiat sau fată.
Sigur că foarte multe dintre lucrurile pe care le povestesc eu aici, atunci când te gândești la ele, par înfricoșătoare. Tocmai de aceea spun că sunt unii…destui care nu devin tați doar pentru că devin tați. Căci pentru ei e prea mult, simt că nu pot duce și atunci aleg să fugă, fie că fug la propriu, fie că fug în muncă, în absenteism sau în mai știu eu ce.
Ceea ce e trist, o dată pentru copilul lor, dar și pentru ei, căci pierd o bucată de viață cu care nu se pot întâlni în nicio altă situație. A fi tatăl asumat al unui copil mi se pare cea mai tare experiență de vreodată! Vă dați seama, să ai șansa să ajuți un copil să devină Om Mare! Ce poate fi mai mișto de atât?
interesting
blog
via Cel Mai Bun Tata http://bit.ly/2KvB6sO
April 9, 2019 at 10:48AM