https://ift.tt/2PQhVLJ
Unii se nasc singuri la părinți și mulg de la aceștia atenție, iubire și resurse până îi bagă în groapă. Alții, cum suntem eu și majoritatea cititorilor mei, avem un frate, doi sau mai mulți. Și acest lucru ne-a ocupat tot timpul, ca să-l citez pe boul de Badea.
Eu am fost fratele mai mare – știu, o să sară aici doi-trei să mă corecteze că am fost sora, dar intenția mea cu această poveste nu era să subliniez că am ciclu o dată pe lună, ci să creez acel nivel de generalitate în care să se recunoască și băieții și fetele. Deci, am fost fratele mai mare, în ideea că dacă un număr de băieți și fete ies dintr-unul și același vagin, sunt frați, și în rest, pater semper incertus.
Din punctul meu de vedere, să fii fratele cel mare a fost și este cea mai nașpa poziție, și iată de ce:
1) Când se nasc ăia mai mici, ai tăi mai au puțin și te dau la orfelinatul local
Între timp, m-am educat că gelozia și invidia sunt neproductive și îți dăunează în primul rând ție, dar hei, la patru ani nu mă avertizase nimeni ce ilustră mooooooooie vine o dată cu nașterea ăluia mai mic.
Subit, toată lumea e atentă numai la el, de zici că e concert Metallica în fiecare zi, toți se miră cât e de adorabil, drăgălaș, pufos și dulce ca o zambilă, și tu devii brusc invizibil.
Serios, chiar le stai în drum.
Posibil ai fost și tu la fel de lugu-lugu-puiu-mic-frumos în stadiul tău de bebeluș, dar partea aia nu s-a fixat în memorie. În schimb, faptul că te-a părăsit brusc toată lumea, oooo, da.
Rămâi singur ca Britney Spears după anul 2005.
Nimeni, dar nimeni, părinți, rude, prieteni de familie, vecini, nu are chef de tine. Ești retrogradat în divizia C, undeva între trusa de unelte și hainele de ocazie, pe care nu le purtăm niciodată.
Bonus de frustrare: Dacă te întreabă cineva ceva, e, de obicei, cât de mândru ești că ai un frățior și cât de mult îl iubești. Și nu, “mă simt cumplit de singur, propun să-l băgăm de unde l-am scos” nu e o opţiune. O să te facă să pari un monstru fără inimă.
“Şi eu exist!!!” ar striga orice frate mai mare părăsit de familie, singur şi neconsolat. “Vezi cum te porţi, că avem deja înlocuitor şi e mai drăgălaş decât tine”, îi semnalizează universul.
2. Trebuie să fii un exemplu.
Nu ştiu cum sunt alte familii, dar în a noastră, morala la adresa mea era mereu “eşti mai mare, trebuie să fii mai deşteaptă, să fii un exemplu pentru frati-tu”.
Bine, dar am cinci ani.
“Vârsta nu e o scuză”.
Concret, toată lumea se aşteaptă de la fratele mai mare să formeze o barbă de înţelept de la vârste la care încă etalează dinţi de lapte. Întregul destin al ăluia mic e pe umerii lui. Dacă el nu e un exemplu, ăla micu’ va rătăci pe calea pierzaniei, şi va muri în şanţ, în urma unei supradoze de heroină, şi totul va fi doar din vina ta, că ai fost un exemplu de cacao.
Pe de altă parte, şi asta cu “vârsta nu e o scuză” era de un dublu standard crunt. Când subiectul zilei era spartul de ferestre, vârsta NU era o scuză. Când subiectul era venitul acasă la ore la care făcea toată gaşca mişto de tine, vârsta devenea brusc o scuză. Erai mereu prea mic când era vorba de distracţie, dar trebuia să fii ditamai câinele sur cu barbă mai lungă decât a lui Arsenie Boca, atunci când trebuia să nu faci năzbâtii.
Şi apropo de asta.
3. Toată lupta sindicală e pe umerii tăi.
Şi prin asta mă refer la negocierea dreptului la distracţie, la luare de decizii, la independenţă. Primul copil e mereu în ipostaza ingrată în care mă-sa vrea să-i aleagă hainele şi în clasa a VI-a, pentru că o parte consistentă a meseriei de părinte e să şcoleşti pe cineva care nu poate să îţi spună că mersi, dar dacă vrea lecţioare, cere.
Primul copil e ăla care îndură grosul istericalelor cu “de ce să te razi la subraţ, ai doar trei floci obosiţi”, “la ora zece să fii acasă” şi “nu, nu te las acolo”. El trebuie să se certe, să şantajeze, să se arunce de la etaj, să îşi ducă un pistol cu apă la tâmplă, să cheme televiziunea locală şi să declare în lacrimi că viaţa într-un asemenea regim de opresiune e imposibilă.
După ce ai înfrânt duşmanul de clasă, adică părinţii, ăia mai mici profită porcin de avantajele negociate de tine la sânge, cu preţul demnităţii tale de om, pentru că şi părinţii sunt suficient de traumatizaţi de lupta dusă cu tine să nu mai încerce să-i ţină sub papuc şi pe restul.
4. Tu le dai statut şi prin şcoli fraţilor tăi mai mici.
Clasa I. Tu eşti un puştan oarecare, printre mulţi alţii. Dar pentru că ţi s-a tot repetat că trebuie să fii exemplu, decolezi de la sol ca Apollo 15, înveţi fabulos, şi ajungi un nume respectat.
Fraţii tăi mai mici intră după tine cu un golaveraj uriaş, fără să mişte un deget, strict pe prezumţia că, dacă-s ieşiţi din acelaşi vagin cu tine, sunt deştepţi de pocnesc becurile în jurul creierului lor supradotat.
Dacă ştiu materia cât să nu se bâlbâie, au note pentru care tu, pe vremea ta, ai muncit de ţi-a sărit smalţul.
5. Ai perpetuu remorcă după tine.
Oriunde te duci, “ia-l cu tine şi pe frati-tu”. Un mod de a omorî mai multe probleme deodată, deoarece: a) scapă de necesitatea de a-l supraveghea b) ştiu că tu o să-l păzeşti ca pe ochii din cap, că altfel vezi tu pe dracu c) ştiu că aşa nu faci cine ştie ce tâmpenii, pentru că bestia mică pârăşte totul, cu sadism.
Practic, e o dublă închisoare, unde vă sunteţi reciproc gardieni. Iadul e în ceilalţi, cum spunea ilustrul Jean Paul Sartre.
6) Ăla mic va rămâne toată viaţa puiul mic şi dulce.
Plusul ăla de răsfăţ, de mânca-l-ar-mama-pe-el-de-îngeraş, rămâne cumva lipit de ultimul copil din serie, chiar când ajunge ditamai hăndrălăul cât muntele. Sigur, unde sunt trei, ia şi mijlociul ţeapa cu retrogradarea în divizia C, şi îmi imaginez câtă satisfacţie răutăcioasă resimte cel mai mare când îl vede pe ţuţi-muţi de până atunci total debusolat, mazilit din poziţia de tezaurul inestimabil al familiei.
Unde, însă, sunt numai doi copii, tu rămâi înţepenit în poziţia perpetuă de ţinător de lumânare şi de a cincea roată la căruţă, şi te tot abţii să sugerezi: “Auziţi. Eu nu vreau să stau în calea iubirii voastre. Unde e groapa de gunoi pentru copiii-rebut? Mă duc de bună-voie, e ok.”
7) Iei periodic bătaie tu, să înveţe ăla mai mic.
Ok, în rarele voastre momente când nu vă bateţi precum chiorii, colaboraţi. Colaboraţi la ce? Desigur, la făcut tâmpenii. Pe care le faceţi cot-la-cot, participaţie 50%, frăţeşte cum ar veni.
Cine îşi ia omorul după ce se descoperă tâmpenia cu pricina?
Desigur, exclusiv tu. Că tu erai ăla mai mare, care trebuia să ştie mai bine, şi tu trebuia să dai exemplu. Se presupune că ăla mic vede şi învaţă că aşa nu.
În realitate, ăla mic se distrează de minune că te vede luând-o peste bot, pentru că ura pretenţia ta de autoritate (ultima satisfacţie pe care o mai aveai şi tu) cu o frenezie demnă de scopuri mai nobile. De fapt, chiar te atrăsese el în tâmpenie, în ideea să însceneze un flagrant delict şi să-ţi iei bătaie.
8) Trebuie mereu să împarţi.
Dacă primeşti tu ceva: “Nu fi egoist, dă-i şi fratelui tău!”
Dacă primeşte el ceva şi haleşte ca disperatul: “Hai, lasă-l, dragul de el, e şi el mic şi a poftit.”
***
Foto: pixabay.com.
***
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
interesting
blog
via Trollywood https://ift.tt/2NDuObF
November 13, 2018 at 11:46AM