Azi nu am chef de nimic. Dupa accidentul lui Maximilian, de care trebuie sa recunosc ma simt vinovat 100%, la urma urmei era in grija mea, nu mai sunt bun de nimic.
Imi amintesc, si nu doresc sa mai trec niciodata prin asta, ce neajutorat ma simteam cand l-am vazut pe pitic cu fata julita, plangand de mi se rupea sufletul si eu nu stiam ce sa fac. Abia am vorbit la telefon cu 112 sa le explic ce se intampla si unde sa vina. Cred ca daca era ceva mai grav nu puteam nici macar la Salvare sa sun. Noroc cu Dana ca si-a pastrat prezenta de spirit si a stiut macar sa il dea pe fata cu apa rece, si sa il linisteasca sa nu mai planga.
Nu doresc nimanui sentimentul de neajutorare care l-am trait, sau cel de groaza pura cand inca nu stiam cat de adanca este arsura pe fata copilului meu.
Am un copil perfect si intr-o o clipa de neatentie il distrug. Daca eram mai atent, daca nu chiar atunci vroiam sa imi pun un pahar de apa, daca nu chiar atunci ma intorceam cu spatele, daca tarcul era cu 5 centrimetri mai departe de dulapul pe care era pus fierul de calcat, toate astea nu se intamplau.
Nu mai stiu in ce legenda din mitologia greaca era o mamica care se minuna de copilul ei ca este mai frumos ca zeii, si drept pedeapsa acestia i-au facut ceva nasol copilului...